Istoria blocurilor – arhitectura comunistă şi capitalistă

Blocurile din ţările capitaliste

Şi ţările din Europa de Vest, în special după cel de-al doilea război mondial, au lansat programe de locuinţe sociale, construind cartiere de blocuri cu mult spaţiu verde asemănător cartierelor comuniste,

Dar spre deosebire de Europa de Est unde comunistii au demolat casele şi centrele istorice pentru a le înlocui cu blocuri şi au mutat cu forţa la bloc locuitori din toate clasele sociale, în ţările capitaliste istoria e pretuiţă şi dreptul la proprietate e respectat, zonele centrale au rămas cu clădirile vechi iar complexele de blocuri de stat au fost construite la marginea oraşelor, aşa că dacă veţi vizita Europa prin tururi turistice sunt şanse mici să vedeţi aceste blocuri. Apartamentele au fost rezervate celor cu venituri reduse, majoritatea imigranţi, astfel complexele de blocuri au devenit ghetouri de minorităţi rasiale predispuse la infracţiuni. Multe blocuri au fost demolate după 20-30 ani (în special în Anglia, Olanda şi Statele Unite).

Marea Britanie a construit Council housing începând cu 1919, iniţial case duplex şi însuruite, dar şi blocuri după cel de-al doilea război mondial.

Franţa a construit Habitation à Loyer Modéré începând cu anul 1950.

Germania, Austria, Elveţia şi Olanda de asemenea au cartiere de blocuri cu mult spaţiu verde dar n-am găsit multe informaţii despre ele.

Cel mai de succes program de locuinţe sociale din Europa capitalistă este cel din Suedia. Miljonprogrammet conform Wikipedia s-au construit 1 milion de apartamente între 1965 şi 1974 (mi-e greu să cred, ar însemna aceeaşi rată de construcţie ca în România comunistă deşi populaţia Suediei e de 2,5 ori mai mică), apoi un astfel de program nu ar trebui să se încheie brusc, programul Miljonprogrammet probabil a avut succesor, deoarece văd blocuri construite recent. Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Islanda de asemenea au construit multe blocuri.

În Italia şi Spania, de asemenea peisajul urban este dominat de blocuri, dar acestea sunt construite de dezvoltatori privaţi.

Cel mai spectaculos program de locuinţe de stat este cel din Singapore. Început în 1927 de Singapore Improvement Trust, a fost extins la scară largă de Housing & Development Board în 1960, iar în 1990 87% din populaţia ţării locuia în apartamente HDB (azi procentul a scăzut la 80% pentru că în ultimii ani au vândut multe parcele dezvoltatorilor privaţi). Şi aici există o limită maximă de venituri a familiei ca să aplici pentru un apartament nou subvenţionat de stat: $8000 în 1994, $10000 în 2011, $12000 în 2015 (peste venitul mediu), cine depăseşte limita poate cumpăra apartamente HDB la mâna a doua, ambii trebuie să aibă cetăţenie, asftel nu devin enclave rasiale ca în alte ţări. Vedeţi articolul meu Housing in Singapore.

Hong Kong de asemenea are un program spectaculos de locuinţe publice, în care locuieste aproximativ 50% din populaţia ţării. Vedeţi articolul meu Public housing in Hong Kong.

Blocurile din România comunistă

Articol dedicat: Evoluţia blocurilor comuniste (incluzând planuri de apartamente).

România se confrunta cu un deficit de locuinţe, agravat de distrugerile din timpul celui de-al doilea război mondial. Regimul comunist în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat startul unei ere de dezvoltare rapidă, construind numeroase fabrici, determinând migraţia populaţiei de la sate la oraşe. Pe moment s-a încercat rezolvarea problemei redistribuind spaţiul locativ. Fostii proprietari ai imobilelor naţionalizate au fost obligaţi să se restrângă în una sau două camere şi să locuiască la comun cu noi chiriaşi repartizaţi. Unele apartamente au fost împărţite in 2, unul cu intrare din scara principală şi altul cu intrare din scara de serviciu. Această situaţie a persistat până prin anii 1970 când rata construcţiei de noi apartamente a crescut suficient de mult.

În anii 1950 construcţia de locuinţe colective era limitată la coloniile muncitoreşti în jurul fabricilor şi mici cvartale pe terenurile virane din oraşe, de exemplu Bucureştii Noi, Căţelu, Ferentari (blocurile roşii), Muncii (azi Basarabiei), de notat parcelările interbelice Floreasca, Pieptănari, Vatra Luminoasă, unde multe parcele erau încă libere, comuniştii le-au umplut cu blocuri.

De notat: un oraş în care o proporţie semnificativă de blocuri datează din anii 1950 este Hunedoara, unde datorită combinatului siderurgic, populaţia a crescut rapid, de la 7.018 locuitori în 1948 la 36.498 locuitori în 1956 şi 69.085 locuitori în 1966, apoi stagnând până la 81.337 locuitori în 1992. Reşiţa şi oraşele din Valea Jiului de asemenea au un număr mare de blocuri din anii 1950.

Cartierele anilor 1950 erau dominate de blocuri de 1-2-3 etaje cu camere înalte de aproximativ 2,8 – 3,0 metri şi faţade bogate în decoraţiuni. Fiindcă rata migraţiei de la sate către oraşe depăşea ritmul construcţiei de locuinţe, adeseori fiecare cameră era ocupată de către o familie.

Cămine de nefamilişti cu băi şi bucătării la comun, asemănătoare cu blocurile interbelice din Uniunea Sovietică, s-au construit în special în zonele industriale până în anii 1970.

Blocuri muncitoreşti în Petroşani din anii 1950

Cartierul muncitoresc Ferentari, blocuri construite în 1945-1947 după unele surse sau 1949-1952 după alte surse. Sursa: merg.in

Cartierul Floreasca

Standardul din ~1958

Pentru a reduce costul per apartament şi a mări rata construcţiei de locuinţe, blocurile construite după 1958 au înălţimea camerelor redusă la 2,5 – 2,6 metri, pereţi de cărămidă de 10-20 cm cu stâlpi de beton la colţuri. Elementele prefabricate au început să fie folosite la scară redusă. Blocurile de 4 etaje au devenit dominante, iar cele turn aveau 7 etaje, ocazional 11 etaje (Floreasca, Calea Griviţei, Şoseaua Giurgiului).

Apartamentele au fost reduse la aproximativ 40-45 m² pentru 2 camere şi 55-60 m² pentru 3 camere, toate aveau 1 baie de dimensiuni reduse, doar apartamentele de 4 camere erau prevăzute cu 2 băi, dar erau o raritate (sub 1% din totalul apartamentelor construite).

Bulevardul Basarabia, observaţi îmbinarea blocurilor de 3 etaje din 1957 cu cel de 4 etaje din 1958

La sfârşitul anilor 1950 clădiri din zona centrală ale multor oraşe au fost demolate şi înlocuite cu blocuri pentru a da un aspect socialist, de exemplu blocurile de la Palatul Regal (1959), iar în Ploieşti cele din Piaţa Victoriei (1960-1962). S-au mai făcut „plombe” în zonele centrale din Bucureşti unde rămăseseră goluri între imobilele construite de boierii interbelici pe locul fostelor case. S-au construit şi cartiere de dimensiuni reduse, de exemplu şi Pajura şi Calea Griviţei.

Mega-cartierele anilor 1960-1970

În anii 1960 a început construcţia mega-cartierelor la periferia oraşelor, dominate de blocuri cu 4 şi 9 etaje plus dotări socio-culturale şi spaţii verzi generoase, distanţă minimă între blocuri fiind de 30 metri. Se evita construirea de blocuri orientate către şoselele principale, iar în cazul în care se construiau, se lăsa spaţiu verde minim 15 metri până la troturar.

Video filmat de mine (daca vreţi, abonaţi-vă la canalul meu)

Spre sfârşitul anilor 1960 a apărut fenomenul de îndesire, nu ştiu dacă acest lucru s-a întâmplat datorită venirii lui Nicolae Ceauşescu la putere sau a fost iniţiativa lui Dej.

Blocurile turn aveau 10 etaje în loc de 9, distanţă minimă între faţade a fost redusă de la 30 la 25 metri în a doua jumătate a anilor 1960 şi încă o dată la 20 metri în jurul anului 1970, au apărut noi blocuri pe spaţiile verzi din proiectul iniţial (vedeţi zona Favorit din Drumul Taberei plină de blocuri de 10 etaje construite în 1969-1972 ieşite din tiparul celor anterioare). Cartierele construite după 1970 sunt aproape lipsite de dotări socio-culturale.

La sfârşitul anilor 1960 au apărut apartamente cu grade diferite de confort „pentru familii cu venituri diferite” (deşi eu stiam că în comunism salariile erau aproximativ aceleaşi pentru toţi).

Era demolărilor 1975-1990

După 1975 în majoritatea oraşelor s-a evitat construirea de noi cartiere de blocuri la periferie, probabil din dorinţa lui Ceauşescu de a nu sacrifica teren agricol. Construcţia de blocuri a avut loc în interiorul oraşelor, prin demolări de-a lungul bulevardelor, precum Calea Dorobanţi, Ion Mihalache, Nicolae Titulescu, şi Iuliu Maniu (începând cu 1975), ca ulterior în anii 1980 să se demoleze fară milă întregi cartiere de case, atât în Bucureşti cât şi în majoritatea oraşelor.

Tiparul blocurilor s-a schimbat, în loc de blocuri bară, cub şi turn, după 1977 s-au construit blocuri însiruite de-a lungul străzilor. Toate apartamentele de 4 camere precum şi cele de 3 camere confort 1 au fost dotate cu 2 băi (anterior doar apartamentele de 4 camere confort 1 aveau 2 băi). Procentajul apartamentelor de 2 camere a scăzut în favoarea garsonierelor şi apartamentelor 3 şi 4 camere. Pentru muncitori şi nefamilişti nu s-au mai construit cămine cu băi la comun, ci blocuri de garsoniere, fiecare cu bucătărie şi baie proprie.

Spaţiul verde a fost redus considerabil datorită reţelei stradale, cartierele par mai îndesite, în ciuda faptului că densitatea de apartamente pe hectar a scăzut, datorită risipei de spaţiu cauzată de prea multe străzi şi blocuri neechidistante.

În jurul anului 1985 s-a introdus o nouă serie de blocuri cu apartamente de mărime sporită: garsonieră 35-40 m², 2 camere 55-60 m², 3 camere 75-80 m², 4 camere 90-100 m², sufragerile având 20 m² iar dormitoarele 12-14 m².

Blocurile rurale

„Pentru aducerea condiţiilor de trai de la sate cât mai aproape de cele de la oraşe” s-au construit blocuri şi în comunele suburbane, acestea au aceeaşi formă cu cele de 4 etaje din oraşe, dar au doar 2-3 etaje, şi sunt completate de vile P+1 cu 4 apartamente.

Otopeni este cea mai sistematizată comună (126 blocuri, 221 scări, aproximativ 2000 apartamente), un număr semnificativ de blocuri sunt şi în 1 Decembrie, Bragadiru, Pantelimon, Popeşti-Leordeni, Snagov, Voluntari. Toate construite în ultimul cincinal de comunism, sunt compuse din blocuri din seria 1985 cu apartamente mari, dominate de 3 camere, astfel estimez suprafaţa medie la 70 m². Oare cum ar fi arătat aceste comune dacă regimul comunist mai rămânea încă 5-10 ani?

Revoluţia din 1989

Ţinând cont că construcţia unui bloc dura aproximativ 1 an, estimez că în fiecare judeţ, zeci de blocuri au fost în construcţie la momentul revoluţei din decembrie 1989. Demolările au fost oprite iar construcţia blocurilor începute s-a încetinit semnificativ.

În acest video filmat în Piaţa Victoriei în zilele revoluţiei puteţi vedea blocul central într-o fază avansată a construcţiei, a fost finalizat după revoluţie, 3 scări ca apartamente iar celelalte 4 scări au devenit birourile Victoria Business Center, păstrând faţada comunistă, dar blocul alăturat de pe Lascăr Catargiu care nu era aşa avansat, faţada i-a fost îmbrăcată în sticlă şi transformat în birouri. Pe colţul pieţei din nord-vest au fost niste blocuri abandonate la niveul parterului până în 2004 când fundaţia a fost demolată pentru pentru construcţia America House şi turnului BRD.

Unele blocuri începute în 1989 au fost finalizate după mai bine de 20 ani, de exemplu blocul M38 de pe Nerva Traian, a cărui construcţie a fost reluată în 2008 şi finalizată în 2010-2011, în timp ce altele nu au fost niciodată finalizate. De notat ca nici Casa Poporului începută în 1984 cu termen de finalizare August 1990, a rămas nefolosită până în 1997 şi nici până în prezent nu e terminată (subsolurile). Să nu uităm de Casa Radio care nu a fost niciodată folosită deşi au trecut peste 30 ani de la începerea construcţiei.

4 blocuri pe strada Nerva Traian, în construcţie în 1989 şi trasformate ulterior în clădiri de birouri

Bloc abandonat în cartierul Aviaţiei demolat în februarie 2017
(ştire + live din timpul demolarii + timelapse video)

Planuri de sistematizare neterminate

Bucureşti: Bulevardul Burebista se înfundă în case în loc să facă conexiunea cu Bulevardul Camil Ressu, Strada Matei Basarab era blocată de o casă (demolată în 2011), Calea Călăraşilor se îngustează la 2 benzi pe o bucată de 1 km, Şoseaua Panduri face un cot deşi pe poza din satelit se poate observa că au fost demolate casele pentru îndreptarea străzii, etc.

Ploiesti: strada Ştefan Greceanu se îngustează la 2 benzi pe o bucată de 300 metri, strada Gheorghe Grigore Cantacuzino nu face conexiunea cu strada Vasile Lupu şi Piata Eroilor, aşa cum era în proiect.

Metroul, unul din puţinele proiecte comuniste care într-adevăr au îmbunătăţit calitatea vieţii, a fost proiectat initial în 1938 pe timpurile lui Carol al II-lea, dar proiectul nu a fost pus în practică din cauza războiului, apoi regimul comunist nu l-a mai considerat necesar până în anii ’70. Construcţia metroului a început în 1975 în timpul lui Ceauşescu şi urma să fie finaliată în anul 2000 cu 8 linii de metrou totalizând în jur de 100 km. Prima linie s-a deschis în 1979, iar până în ziua revoluţiei s-au dschis 3 lunii totalizând 55 km. Între 1990 şi 2000 idioţii capitalişti au reuşit performanţa să deschidă încă 8 km de linii începute de comunişti. Oare cât timp le va lua capitaliştilor să construiască o linie de metrou de la zero, Drumul Taberei – Eroilor – Pantelimon sau una care să lege Bucureştiul de aeroportul Otopeni?

Cum ar fi arătat România daca comunismul ar fi căzut mai devreme, la tentativa de revoluţie de la Braşov din 1987?

Ar fi fost un dezastru şi mai mare, în Ploieşti, Bulevardul Republicii şi strada Gheorghe Doja ar fi fost şi ele pe o porţiune îngustate la 2 benzi ceea ce ar fi însemnat un trafic greoi pe axa nord-sud. Dacă mai suportam măsurile de austeritate încă vreo 5-10 ani, traficul auto ar fi fost azi mai fluid, Ceauşescu termina planurile de sistematizare şi metroul, care fusese proiectat să aibă 8 linii până în anul 2000.

Cum ar fi arătat România dacă comunismul nu înlocuia monarhia?

• Probabil ca Turcia, o ţară subdezvoltată în ’50-’80 dar care ne-a luat-o înainte în anii 1990.
• Bucureştiul nu avea 2 milioane locuitori ci vreo 4-5 milioane (vezi Istanbul), în timp ce restul oraşelor se dezvoltau mai lent ca în comunism.
• Metroul circula din anii 1940 (dacă nu venea războiul).
• Dezvoltatorii privaţi continuau haotic construcţia de blocuri în zona centrală, pe parcele cu forme neregulate, iar cutremurul din 1977 ar fi făcut de 5-10 ori mai mulţi morţi (dacă nu se băgau norme seismice mai devreme ca cele din 1963).
• La periferia oraşelor nu erau cartiere de blocuri, ci doar mici colonii industriale şi parcelări gen Vatra Luminoasă, în rest mahalale fără apă şi canalizare.
• Electrificarea satelor României ar fi durat zeci de ani (în anii ’60 comuniştii au băgat curent în aproape toate satele), şcolile la sate erau puţine şi rata analfabetismului era mai mare.

După 1990: haosul urbanistic

L-am împuscat pe Ceauşescu, avem dreptul de a ne vota conducătorii, libertatea de a alege locul de muncă, libertatea de a pleca din ţară, avem maşini, calculatoare, telefoane mobile, internet, DAR…

Cel puţin în Ploieşti, în cei 30 ani care s-au scurs de la revoluţie, nu s-a construit nici o şcoală, grădiniţă sau spital de stat, ci doar imobile cu utilitate îndoielnică, precum biserici, case de pariuri, jocuri de noroc, etc. Şi dacă s-ar construi şcoli şi spitale, ar fi inutile fiindcă majoritatea profesorilor şi medicilor fug din ţară.

În domeniul rezidenţial, ultimii 30 ani nu s-a mai construit nici un cartier nou în Ploieşti, în afară de cartierul Tineretului (99 loturi de casă date de primărie lângă strada Ghighiu) şi cartierul Albert care e un labirint de tarlale agricole care nici nu au adresă stradală, ce să mai zic de asfalt.

În Oradea, următorul oraş ca populaţie după Ploieşti, s-au construit noi cartiere de case de câţiva kilometri pătraţi în zona sudică (comparând pozele din Google Earth din 2004-2020), reţea stradală este planificată cu străzi paralele, dar şi aici lipseşte asfaltul.

Blocurile ANL

Agenţia Naţională pentru Locuinte s-a înfiinţat în baza Legii nr. 152/1998, a preluat blocurile începute în comunism şi neterminate, şi a început construcţia unor noi cartiere de blocuri. Comparat cu anii ’70 şi ’80 când se construiau peste 100.000 apartamente pe an, ANL a finalizat doar 31.643 apartamente în 14 ani (conform PDF-ului din 2014), în condiţiile în care au fost înregistrate peste 100.000 cereri de locuinţe pentru tineri.

Conform spuselor unor vizitatori ai site-ului, au existat blocuri construite de stat în anii 1990, începute după revoluţie şi finalizate înainte de înfiinţarea ANL. Exemplu: 8 blocuri pe strada Milioara în Târgovişte cu o formă foarte ciudată finalizate în 1995. Ştie cineva în ce scop au fost construite?

România vs ţările civilizate

Guvernul din ţările civilizate construieşte ditamai oraşele de la zero, cu infrastructură şi transport public planificat (care începe să circule când apar primii locatari), după care vinde parcele de teren dezvoltatorilor imobiliari, rezervând unele parcele pentru instituţii publice şi de învăţământ. Exemple: New Cairo (300 km², 5 milioane locuitori), Bahria Town Karachi (190 km², 1 milion locuitori) şi noile oraşe din Singapore.

Guvernul din România nu se mai implică deloc în dezvoltarea oraşelor, dezvoltatorii privaţi (mulţi interlopi) cumpără teren agricol şi construiesc blocuri şi vile, unele „de lux” la care poţi ajunge doar cu maşini de teren sau elicopter, asfalt nu există şi uneori nici canalizare. Vedeţi Chiajna sau Voluntari, sunt un labirint de străzi, multe de doar 3-4 metri lăţime, lungi de 200-300 metri după care se înfundă, făcănd dificil accesul maşinilor de pompieri. Apartamentele se vând la preţuri de nimic, aproape nimeni nu vrea să locuiască aici. Şcoli, magazine şi transport public nu există, locatarii sunt dependenţi de maşina personală la fel ca americanii care locuiesc în suburbii, contribuind la aglomerarea traficului Bucureştean.

Sistematizarea, practicată atât în România comunistă cât şi în România interbelică, şi în majoritatea ţărilor capitaliste, a dispărut complet în România de azi.

Foştii proprietari, după ce au primit apartament plus despăgubiri financiare pentru terenul şi casa demolată, au reuşit să obţină terenul înapoi şi l-au vândut către dezvoltatori. Puteti compara străzile actuale cu cele vechi cu pozele aeriene de pe fostulbucuresti.github.io. De exemplu pe Calea Vitan e un perimetru dreptunghiular sistematizat pentru construcţia de blocuri, care nu au apucat să fie construite, terenul a fost retrocedat şi azi s-au construit clădiri oblice conform aliniamentului parcelelor dinainte de demolare:

Casele din zonele centrale care au supravieţuit demolărilor regimului Ceauşescu sunt vânate de dezvoltatorii imobiliari care le demolează pentru a le înlocui cu blocuri (ca în perioada interbelică), se mai construiesc blocuri şi mall-uri pe locul fostelor uzine comuniste, care generează un trafic auto masiv pe o infrastructură care nu a fost proiectată pentru aşa ceva. Exemplu: Strada Mihai Eminescu nr. 181, jumătate de casă duplex parter+pod a fost înlocuită cu un bloc cu 8 etaje şi 15-16 apartamente fără vreun loc de parcare:

Dacă cartierele comuniste nu sunt destul de îndesite, au apărut blocuri noi între blocurile vechi. În ţările civilizate locatarii sunt proprietari pe o cotă-parte din suprafaţa totală a cartierului, în România suntem proprietari pe o cotă-parte din terenul efectiv de sub bloc, primăriile având dreptul să retrocedeze spaţiul verde din jurul blocului la foştii proprietari dinainte de comunism, care vând terenul la dezvoltatori imobiliari. Exemplu: cartierul Floreasca.

Alt exemplu este parcul Prisaca Dornei care începând cu 2007 s-a umplut de case şi blocuri. 12 hectare din parcul Titan au fost retrocedate în 2005, după 10 ani de procese, primăria nu a putut dovedi că terenul a fost parc, fiind considerat teren viran construibil, vom vedea probabil un nou mall sau cartier de blocuri, sursa: hotnews.ro.

Dacă după 1977 procentajul de apartamente cu 3 camere a depăşit pe cel cu 2 camere, începând cu anii 2000 apartamentele de 2 camere au redevenit dominante, însă camerele erau mai mari. Pentru comparaţie, în ţările capitaliste din vestul Europei, dar şi în Turcia, China, Coreea, Japonia, Singapore, etc, apartamentele de 4 camere sunt cele dominante.

După 2010 s-au construit apartamente tot mai mici. Arhitecţii sfidează legea, de exemplu proiectează blocuri cu garsoniere (suprafaţa minimă legală 36 mp) pe care le vând ca apartamente de 2 camere (1 dormitor şi sufragerie+bucărărie open-space, sub minimul legal de 52 m² la 2 camere). Sau elimină uşa între hol şi sufragerie, includ holul în suprafaţa sufrageriei să aibă minimul legal de 22 m². În alte cazuri legea este vizibil încălcată şi totuşi autorităţile corupte dau autorizaţie de construcţie la proiecte care nu respectă distanţa minimă între clădiri sau suprafaţa minimă a camerelor.

După ce autorizaţia de construcţie e obţinută fraudulos, unii arhitecţi modifică proiectul, adăugând etaje în plus sau reamenajând parcarea de la subsol în apartamente, iar după ce toate apartamentele au fost vândute, unii constructori au dispărut fără a mai pava parcarea sau a construi facilităţile promise în proiect: loc de joacă pentru copii, racordarea la utilităţi, etc.

Pe intrarea Giurgului nr. 23 a început în 2012 construcţia unui bloc P+4+M la doar 4 metri de blocul comunist P+3, al căror locatari s-au revoltat şi au oprit construcţia, iar în 2018 au câştigat în instanţă demolarea blocului neterminat pe cheltuiala dezvoltatorului. Controalele autorităţilor au scos la iveală că dezvoltatorul a încălcat autorizaţia de construire dar şi că primăria a eliberat-o fără să respecte normele în domeniu. Sursa: stirileprotv.ro.

Guvernul a stabilit (când?) TVA la 5% pentru apartamentele sub 140.000 euro, faţă de 19% la restul. Unii dezvoltatori au început să proiecteze blocuri cu apartamente alăturate care pot fi cumpărate împreună şi uni. Legea a fost schimbată pe 1 ianuarie 2023, reducând plafonul de TVA 5% la 120.000 euro şi permiţând achiziţia unui singur apartament cu TVA redus (sursa: wall-street.ro). O lege tâmpită după părerea mea, fiindcă încurajează construcţia de apartamente mici.

Viitorul: demolarea blocurilor comuniste

Moscova a anunţat în 2017 că va demola 10% din apartamente din oraş, şi anume blocurile Khrushchevka construite în anii ’50 şi ’60, necesitând mutarea a 1,6 milioane de oameni. Rămâne un mister cum funcţionează programul, cine va construi noile blocuri, dacă locatarii vor primi locuinţe în blocurile noi sau despăgubiri cu care să îşi cumpere o nouă locuinţă. În oraşele mici cu buget mai mic, blocurile Khrushchevka riscă să mai rămână mulţi ani.

Buzău a propus în 2016 demolarea blocurilor din centru din anii 1960.

Primarul Ploieşti a propus în ianuarie 2022 demolarea unui bloc din ~1960 cu 112 apartamente motivând (într-un mod prostesc) că prin asta va readuce Ploieştiul pe lista oraşelor atractive turistic.

Singapore a introdus în 1995 Selective En-bloc Redevelopment Scheme prin care se demolează blocuri dinainte de 1980 cu spaţii largi între ele după ce se construiesc blocuri mai înalte pentru mutarea locatarilor. Sunt anunţati că blocul va fi demolat peste ~5 ani şi sunt compensaţi la preţul pieţei şi ei pot cumpăra un apartament mai mare sau mai mic în funcţie de nevoi, în noul bloc care se va construi alături. Unii cumpără apartmamente vechi special ca să prindă SERS, proprietarii umflă preţul şi astfel după 2008 programul nu mai e profitabil pentru guvern: https://www.teoalida.com/singapore/serslist/

În România e nevoie de un astfel de program, măcar pentru blocurile construite înainte de introducerea normelor seismice în 1963, majoritatea celor expertizate fiind încadrate în clasa risc 1 şi 2. Problema este în Constituţia României, care oferă prea multe drepturi proprietarilor, împiedicând exproprierea până primesc despăgubiri cât vor ei peste pretul pieţei, astfel blocând proiecte de importanţă naţională (autostrăzi). Singurele blocuri comuniste care au fost demolate au fost cămine de nefamilişti (având un singur proprietar: o uzină care le-a vândut sau s-a închis) şi blocurile avariate de explozii de gaz după ce experţii au determinat că nu mai sunt sigure.

Pentru ca proprietarii să fie dispuşi să se mute în blocuri noi, trebuie ca acestea să ofere cel puţin aceleaşi condiţii ca blocurile comuniste (rezistenţă la cutremur, spaţiu verde suficient, infrastructură, şcoli şi transport public în raza de câteva sute de metri).

Despre mine

Studiez arhitectura comunistă din 2005 şi încă de atunci am scris niste articole similare cu acesta, arătând la prieteni fără a le publica pe internet. Am publicat un articol în engleză sumarizat pe teoalida.com/world/europe în 2012, iar în 2017 l-am tradus înapoi în română şi extins cu părţi din articolele în română scrise anterior, organizând blocurile comuniste pe cincinale, şi publicat pe www.teoalida.ro/arhitecturacomunista/, ulterior am extins articolul şi redenumit /istoria-blocurilor/ apoi partea despre comunism mutată pe planuri blocuri comuniste.

În 2020 în timpul studiilor pentru realizarea hărţii Bucureşti am observat că noile modele de blocuri nu s-au introdus în 1975, 1980, 1985, ci în 1977, 1983, 1985, şi am modificat din nou.

Notă: cifrele în metri pătraţi reprezintă suprafaţă utilă înterioară, fără pereţi şi balcoane. Nu vă lăsaţi seduşi de cifrele din anunţurile de pe OLX, e la modă să se exagereze la metri pătraţi, să se specifice suprafaţa totală incluzând pereţii şi balcoanele, ceea ce nu e corect!

Vedeţi şi radunegoita.ro, un arhitect care analizează blocurile noi construite, arătând cât de prost au fost proiectate (în special la lipsa de confort şi ergonomie în plan) comparat cu blocurile comuniste. A publicat o carte „Disconfort Residence„.